MACAR SA NU UITAM!

 

MACAR  SA NU UITAM!

ASEZATI UNDE SUNTEM, IN BATAIA TUTUROR VANTURILOR, CA SI CUM NI-AR FI FOST MENIREA SA STAM DE STRAJA IN FATA SI IMPOTRIVA CELOR MAI SALBATECE VIJELII, TOATA VIATA NOASTRA DE APROAPE DOUA MII DE ANI N-A FOST ALTCEVA DECAT O TRANTA CU PRIMEJDIA.

AM BIRUIT ADESEA, DAR CEA MAI MARE BIRUINTA E CA AVEM, IN CIUDA TUTURORA, UN PAMANT SI UN STEAG PE CARE AI NOSTRI AU FOST VREDNICI SA LE APERE.

DAR SUNT SI LA NEAMUL CEL MAI DARZ INTRU APARAREA LUCRURILOR SALE SI CEASURI RELE PENTRU CARE NU NOI, SI NU NOI TOTI SUNTEM VINOVATI.

SA NU LE LASAM SA TREACA FARA URMA. DACA N-AM PUTUT PLATI ATUNCI RAUL CE NI S-A FACUT, DE ATATA SA AVEM GRIJA: MACAR SA NU UITAM!

N. Iorga

  

 GLOSSA

de Grillpazer

Daca voi nu m-ati pretuit,

Imi e de o potriva:

Din alte vremi eu sunt venit,

Si-astept o alta vreme

Trad. de N. Iorga

 

DUNARII

O, Dunare mama,

Prin munti de arama

Ca-n lumi din povesti,

La noi ni sosesti.

 

Supt soare de aur

Te-nvarti ca balaur:

In undele-ti calde

El da sa se scalde.

 

Cand scapara stele,

Te duci tu cu ele,

Cand luna colinda,

I-ntinzi tu oglinda.

 

Pe apa ta curge

Si sange si ura,

Dar toate s-ascund

In sanu-ti profund:

 

Pe vii sus ii porti

Si-acoperi pe morti,

Iar vechilor fii

Stii scut sa le fii.

N. Iorga

 

GLOSSA

Poti fi puternic ca un rege,

Glorios sa fie al tau nume,

Atata vei afla in lume,

Ca multamire: a-ntelege.

 

Oricat de drept tu te-ai lupta

In cea mai apriga-ncordare,

Nimic mai sfant viata n-are

Decat placerea de-a ierta.

 

Si orisicat te chinuiesti

Sa legi puteri in dusmanie,

Un alt lant nu poate sa fie

Decat acesta: sa iubesti.

N. Iorga

 

DRUMUL VESNIC AL CAVALERULUI

Castelul sta mocnit si mut;

De mult lumina n-a vazut.

 

Cand este mai salbatec cerul,

Atunci porneste cavalerul.

 

Strabate munti, strabate vai,

Zadarnic cauta pe ai sai,

 

Dar lui asa i se nazare

Ca sunt ascunsi in departare.

 

Dusmanul a venit aici,

I-a luat copii lui cei mici,

 

Si de durerea fara nume

Maicuta lor s-a dus in lume.

 

De atuncea ani s-au inmultit

Dar pacea lui nu si-a gasit,

 

Si in necazurile sale

Batranulvesnic e pe cale.

 

I-a spus un preot ca in cer

Gasi-va tristul cavaler

Intreaga scumpa lui comoara,

-Dar el ii vrea pan-sa nu moara!

N. Iorga

 

SUFLETUL ROMANESC IN BASARABIA DUPA ANEXAREA DIN 1812

Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruşi. Adecă acum o sută de ani, prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea vitelor, – cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntaşii ţerii nu mai ştiau să se lupte.

Aceste întinse şi frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca şi Moldova de Sus când ni-a luat-o Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-şi pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit.

La pacea din Bucureşti deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră, primiţi cu crucea şi evanghelia de clerici, poate şi pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia.

Crezuse că poate opri amândouă ţerile româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta.

Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.

Cine va putea face această comemoraţie? Statul? Dar el are datorii internaţionale de care nu se va putea depărta. Cel mult dacă nu va trimete din spirit de bună vecinătate o telegramă de felicitări la Chişinău. Altă dată statul român, care-şi amintea încă bine de unde a venit, dintr-o mişcare a sufletelor, fiind mai puţin desăvârşit în corectitudine, mai puţin aplaudat de Europa, avea unele îndrăzneli pe care nici nu cutezăm a i le cere acuma. Când s-au împlinit o sută de ani de la răpirea Bucovinei, austriecii au serbat acea zi de bucurie, austriecii, reprezintanţii “culturii”, ai “spiritului german”, ai “credinţei germane”, adecă, fireşte, rusnecii vagabonzi şi cerşitori, aventurierii poloni, cehi şi de alte neamuri, şi mai ales “austriecii” pe cari-i vedeţi şi răbdaţi aici lângă dumneavoastră, europenii de rasă asiatică. Au întemeiat în numele culturii o Universitate provocătoare, insultătoare, pentru a răspândi lumina între barbari: s-a întâmplat, ce e dreptul, că razele acelei lumini n-au ajuns pănă la noi, dar din Universitatea noastră, cea barbară, de la Iaşi, întărită ca spirit, pornesc tot mai multe raze, care descopăr românilor din Bucovina un trecut şi-i fac să întrevadă un viitor.

Şi s-a mai întâmplat un lucru: că, nevenind la Cernăuţi barbarii Moldovei, barbarii români din Bucovina se grămădesc tot mai mulţi în Universitatea feciorilor de evrei, nu pentru a sorbi spiritul străin, ci pentru a întroduce pe cel românesc. Mâni energice de tineri lucrează pe frontonul Universităţii jubiliare, scriind pe dânsa “Universitate românească” şi începând a însemna în locul datei de anexare o altă dată, pe care o aşteaptă ei şi o aşteptăm şi noi.

Când discursurile triumfătoare răsunau la Cernăuţi, lumea se aduna la Iaşi, cu autoritatea comunală în frunte, pentru a inaugura într-un colţ năpădit de jidovime bustul de marmură al lui Grigore Alexandru-Vodă Ghica. Ghica a fost, cu tot sângele românesc revărsat în neamul său, un grec; moartea lui, doi ani după luarea Bucovinei, nu se datoreşte acestui eveniment.

Îl pârâseră boierii la turci pentru simpatii faţă de Rusia şi pentru biruri luate pe nedrept de la ţară, şi turcul trimes să-l prindă a crezut că e mai uşor să ducă la Ţarigrad un cap tăiat decât un om viu.

Dar popoarele au nevoie de oameni simbolici, cari să întrupeze o luptă, o biruinţă, o înfrângere, o tragedie. Când nu-i are, îi creează, şi astfel durerea noastră a înfăptuit pe acestălalt Grigore Ghica, deosebit de cel istoric, fals din punct de vedere al adevărului, dar care va trăi totuşi atâta timp cât şi durerea noastră.

Rusia nu obişnuieşte a face Universităţi de rusificare, pentru românii ei şi – mai ştii?- pentru noi; nu îndrăzneşte a le face. Cu ce clădire va comemora ea răpirea Basarabiei?

Ar fi mai potrivit cu o temniţă mare. Cu una în care să între toţi românii de acolo cari vreau să fie români şi îndrăznesc a o spune. Dacă o astfel de temniţă s-ar face pentru ardeleni, la Alba Iulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeţii într-însa. Cea din Chişinău ar rămâne goală: menirea noastră e să pregătim locuitori, cât mai mulţi, pentru dânsa. Căci fără vamă de suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii nu se mântuie din robie un neam.

Statul român nu va cuteza poate nici măcar să orânduiască în mai 1912 publicarea unei cărţi despre Basarabia românească, despre cei o mie de ani cât au fost ale noastre aceste ţinuturi, ca un răspuns la cartea în care ruşii ar vorbi despre cei o sută de ani de când au această ţară.

Să comemoreze măcar opinia publică; s-o dezveţe Liga Culturală de obiceiul ce are de a întreba la uşile partidului respectiv ce trebuie să facă în asemenea chestii, care admit pentru politiciani aceeaşi soluţie negativă. Să se facă oriunde comemoraţia, dar mai ales în oraşe ca acesta, care trebuie să fie turnuri de strajă, pentru a vedea peste hotar, pentru a pândi ceasul cel bun pentru a da lovitura cea cu izbândă.

II

Când Rusia a luat Basarabia, ea a avut grijă să păstreze un timp înfăţişarea românească a ţerii, să câştige prin recunoaşteri şi adăugiri de drepturi toate clasele, – mai toate măcar.

Guvernator a fost numit un Sturdza aşezat în Rusia şi ai cărui urmaşi erau să fie cu totul înstrăinaţi, în sens franţuzesc şi rusesc. Exarh al Sinodului rusesc, vlădică în Chişinău a fost aşezat un răzeş bucovinean, Gavriil Bănulescu, care a tipărit cărţi româneşti.

Boierilor li s-a cerut să se aşeze cu totul peste Prut ori să-şi vândă în termin scurt moşiile. Cei mai mulţi au rămas în Iaşi şi au pierdut moşiile, cu totul ori aproape.

Şi la noi în casă era un sipet mare de fier în care se cuprindeau multe petiţii ruseşti timbrate pentru o lungă cheltuială şi o mare pagubă, din care am rămas oameni săraci. Celor ce găsiră însă că e mai bine să primească oblăduirea împărătească, ce nu li s-a dat? Drepturi ca ale nobililor ruşi, cinuri de funcţionari, cordoane de cavaler, – juveţe prinse de gâturi plecate.

Clerul, în ţara unde pretutindeni arde lumina la icoane, în ţara unde statul sprijine Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toţi se pleacă înaintea clericului, n-avea de ce să fie nemulţămit.

Şi, în sfârşit, ţeranii neliberi, cari aveau înaintea lor exemplul eroicilor răzeşi ai Orheiului şi Sorocăi, au prins ceasul prielnic al vânzării moşiilor pe nimic şi s-au împroprietărit pe brazda lor.

III

Fericit ar fi fost neamul nostru, cu toate clasele lui, în Moldova împăratului creştin, dacă un popor ar trăi, cum cred socialiştii, numai din viaţa trupului, dacă el s-ar simţi bine numai în oasele şi carnea lui. Dar un suflet dumnezeiesc se zbate în acest trecător înveliş al nostru, un suflet pe care altă voinţă decât a noastră îl duce pe căi ce cuprind răbdare şi suferinţă, dar de pe care toate chemările cărnii ce tinde spre mulţămire nu-l pot îndepărta.

Şi sufletul acesta nu putea trăi, adecă nu se putea dezvolta şi nu putea stăpâni în Basarabia. Aceasta se văzu îndată. Noua gubernie n-a dat nici un scriitor rusesc şi n-a putut păstra nici un scriitor român, decât doar înăbuşindu-l.

Unii au pribegit, îndată după începerea erei ruseşti. Cel dintăi fabulist al nostru, Alecu Donici, e un basarabean, născut şi crescut peste Prut. Toată viaţa şi-a adus aminte de malurile Răutului, de şesurile bogate, de câmpiile înflorite ale Basarabiei sale. Fiu de boier, a întrat în şcoala militară a stăpânilor, a purtat uniforma ţarului. Dar deodată l-a furat dorul.

Dorul cel mai ciudat şi cel mai straşnic; nu acela care cheamă pe cineva spre ţara lui, locuită de cei mai aproape din neamul lui, ci dorul care smulge dintre cei mai de aproape şi înstrăinează de ţărâna cea mai iubită pentru a găsi aiurea, în libertate, sufletul neamului său. Aşa a făcut Donici şi viaţa lui întreagă s-a desfăşurat apoi la noi.

Un altul, înrudit cu această familie, Alecu Rusu, s-a adaus la rândul lui scriitorilor români din Moldova. Şi lui îi răsărea înainte vedenia satului basarabean unde văzuse întăi lumina zilei şi frumuseţile naturii. Dar nici spiritul lui liber nu i-ar fi îngăduit, după studii făcute în depărtatul Apus, să trăiască în părţile româneşti unde românilor li era îngăduit orice alta decât să aibă un suflet.

În Basarabia şi-a petrecut toată viaţa cavalerul – un cavaler de ordin rusesc – C. Stamati. Era nepotul de frate al marelui mitropolit moldovean Iacov, mai întăi episcop al Huşilor; tatăl său rămăsese peste Prut şi acolo şi-a avut acestălalt scriitor pământul, funcţia, decoraţia. Dar şi pe dânsul în Moldova îl chema dorul; a străbătut-o, nu ca un străin doritor de a vedea şi a afla, ci ca un evlavios pelerin, culegând la Iaşi, la Suceava amintiri din trecutul românesc comun, inspiraţii neuitate pentru scrisul lui.

Când Mihai Kogălniceanu, întors din Apus, începu să tipărească o revistă literară pentru toţi românii, Dacia literară, când el ceru ajutorul tuturor scriitorilor neamului fără deosebire de graniţă, Stamati-i trimise duioasa idilă rurală, ţerănească, a Gafiţei blestemate de părinţi.

Din cronicile Moldovei, din viaţa răzăşească şi vitejească a Moldovei, din superstiţiile poporale ale Moldovei s-a inspirat el pentru a scrie poemele sale, şi isteţia săteanului nostru dă viaţă fabulelor lui, scrise într-o limbă românească aşa de bună. La Iaşi a apărut către sfârşitul vieţii lui culegerea operelor poetice ale unei liniştite şi îndelungate activităţi, stăpânite de spiritul românesc.

În acelaşi spirit de glumă şi înţelepciune a neamului scrie, tipărind la ruşii din Chişinău, Ion Sârbu, care nu ştia gramatică nouă, dar păstra cu evlavie şi mlădia cu pricepere limba cea veche. Poezii lirice stau alături cu fabulele lui, poezii slabe: nu din ele aflăm ce se putea petrece în sufletul său, ci din scurta fabulă a crinului, pe care nici ploaia nu-l hrăneşte, nici soarele nu-l bucură, căci e “în străinătate”.

Şi ca dânşii simţea o generaţie întreagă. Scrisorile ei ni-o spun. Şi dăunăzi ceteam un răvaş prin care cutare bătrân care-şi simţea bătrâneţa cerea de-acasă, din Moldova, o şubă bună, ca să-şi încălzească trupul şi poate, pe lângă aceasta, să-şi încălzească de amintiri sufletul.

IV

Cel din urmă pribeag ce ni-a venit de peste Prut a fost şi cel din urmă reprezintant al inteligenţei româneşti din Basarabia. Bogdan Petriceicu Hasdeu, adevărat urmaş al neamului ce a dat pe Vodă Petriceicu, era fiul şi nepotul unor oameni de talent cari scriseseră în ruseşte şi leşeşte. Nu doar că ei s-ar fi înstrăinat după 1812, ci pribegi vechi, dinaintea anului 1700, ei păstraseră din spiritul românesc doar mândria neamului lor şi, în legătură cu aceasta, amintirea trecutului moldovenesc.

Mediul basarabean nou a înviat pentru români pe Hăjdău, tatăl şi fiul, cari aveau moşie la Cârstineşti lângă Hotin. De la noi a avut B.P. Hasdeu însuşirile bune ale sufletului său; cele rele, de sarcasm, de imaginaţie fără frâu, de lipsă a iubirii de oameni şi a simţului de datorie le căpătase, la Universitatea din Harkov şi între colegii săi ofiţeri, de la străini. Părăsindu-i, la noi şi-a făcut el toată viaţa.

Când şirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastră mai trăia încă în bisericile de sate. Româneşte răsunau cântările, româneşte se cetea cuvântul lui Dumnezeu, româneşte se săvârşeau tainele cele mari, româneşte vorbea predica din vechile cazanii.

Apoi, supt vlădici rusificaţi sau ruşi, opreliştea graiului moldovenesc s-a hotărât, şi întunerec adânc s-a întins peste suflete. Străinii cari ne apucaseră de gât cu dezmierdări pentru a ne zugruma, ei cari ne coborâseră adânc în mormânt, cari presăraseră multă ţernă asupra noastră şi înfipseseră într-însa o cruce pravoslavnică purtând însemnări muscăleşti, ei nu se gândeau că mortul cel jertfit de ei ar putea să învie vreodată. El a înviat însă, fără ca măcar glasul nostru de frate, pătrunzând pănă în lăcaşul lui de întunerec, să-l fi chemat.

V

Dăunăzi, ruşii făcură revoluţie împotriva ţarului. Ruşii, şi mai ales evreii, şi unii şi alţii socialişti, internaţionalişti, nu se puteau gândi la mormântul sufletesc al bietului moldovean. Rusia nouă, liberă, democratică, parlamentară, Rusia roşie a viitorului trebuia să fie o Rusie rusească.

Dar, când se vorbeşte de viaţă în cimitire, nu învie morţii cari şi-au isprăvit traiul pe dreptate şi nu prind viaţă stafiile nebune ale gândului bolnav, ci se ridică, cerându-şi dreptate, cei ucişi tâlhăreşte. Rusia cea nouă n-au unde o găsi astăzi, când revoluţia a fost înăbuşită, dar vechea Moldovă basarabeană, pe care o credeau moartă, trăieşte.

Au început întăi boierii. Familii unde abia se ştie româneşte au dorit reprezintaţii româneşti în Chişinău. Şi s-au dat. A fost ca o bună vestire. Cine ar crede că gluma uşoară a lui Alecsandri a putut fi întâmpinată cu ochi în care se desluşea o durere tragică, cine ar putea crede că lacrimi răsăreau într-înşii? Şi aşa a fost. Fiindcă nu era vorba de glumă sau de patimă, de comedie sau de tragedie, ci de sufletul nostru ce învia şi vorbea şi chema în graiul nostru. Şi lacrima aceea s-a uscat, dar ochiul atins de dânsa a văzut, şi prihana vechii orbiri s-a curăţit de pe dânsul. Pe ţeran nu-l întrebase nimeni.

Doar, şi acolo, boierul nu vede în jos! Dar iată că, din adâncul satelor întunecate, s-a ridicat un singur glas de plângere, de cerere, de voinţă: daţi-ni graiul românesc în biserică! Şi s-au chibzuit mult străinii şi, fiindcă legea creştină nu poate fi fără cuvânt înţeles altceva decât o bâiguială păgână, au trebuit să se învoiască şi ei. O comisiune a lucrat şi lucrează: ea a dat o Psaltire, Rugăciuni, şi, de curând, cel dintăi volum din Vieţile Sfinţilor a apărut la Chişinău. Întoarcerea la românism a bisericii satelor a început şi, prin ea, însăşi Basarabia românească-şi liberează sufletul.
E acum rândul nostru de a lucra.
Nicolae Iorga,(Neamul românesc, anul al IV-lea, nr. 138.)
1909

Cecilia - Angel

POPORUL

...Cine trece pe poteca dintre moarte și viațǎ?
E un neam, ce-avu pe vremuri o slǎvtǎ dimineațǎ.
Neam al meu! A morții cruce tu o duci de voie bunǎ:
Printre veacurile mândre ai avut și tu cununǎ,
Dar ai risipit-o singur, împǎrțând-o tuturora,
Cum împarte raze cerul, când s-aratǎ aurora...

Mândre-s plaiurile tale, țară mândră, între toate!
Și frumos se-ndoaie cerul peste vii și peste sate;
Dar, oricât sclipesc pe tine plaiuri, cer, întreaga fire,
Tristǎ ești și neferice, cǎci la noi nu e iubire...
Și flăcăii tăi sunt harnici, holdele îți sunt bogate
Și copilele-ți duioase parcă sunt domnițe toate —
Dar zadarnic strângi la sânu-ți mii comori de fericire!
Doina ta e numai lacrimi — cǎci la noi nu e iubire...
Cine-i cel ce dojenește boul care nu se-ndură
Să mai ducă la hrăpăreți cele bune pentru gură?
Cel ce tremură pe zloată, cel ce cade de arșiță?
Cel ce vine cu căciula la o poartă de domniță;
Cel ce numai de-o cămașă pentru-nmormântare strânge,
Din ce țese, din ce coase, din ce spânzură pe dânsul.

Din ce aurul îi zvârle, ca să-i amuțească plânsul?...
Cine-i cel ce se jelește că i-e masa-nlăcrămată?
Că nu-i vită în ogradă, că nu-i pită în covată;
Că, la cel ce hodinește, chinul n-are nici o plată;

Că la sânul mamei pruncul e-o pelincă înghețată,
Că la cer nu e nădejde, că la inimi nu-i crezare
Că din leagăn i se cântă cântecul de-nmormântare?

Cum am să cert osânda soartei, tale,
Neam al răbdării, vecinic al răbdării?
Cum am să iert pe cel răpus de jale,
Când singur s-a plecat, supus, pierzării?

Pe leul care geme în robie,
Când ar putea c-un răcnet de mânie,
Să sfarme închisoarea-n care piere
Pe-acela nu-l plâng eu!
Flămândă și nevolnică putere!
Nu-ți dăruiesc nici un suspin al meu...

Voi Basarabi! Boieri de-odinioară!
Voi sunteți astăzi cei mai fericiți,
Că nu vedeți cum a primit să moară
Războinicul din timpii străluciți...

Cum am să uit eu vremea de-altădată,
Când îl priveați cu-n suflet mai frățesc,
Când nu-i goneați din piept mândria toată,
Nici cântecul din pragu-i părintesc?...

Cum am să uit acele vremi de-avânturi.
Când el intra în flăcări ca furtuna
Și cu veliții împărțea cununa
Și prăzile învinselor pământuri?

Când se-ntorcea, în rând cu voi, din lupte,
Cu fruntea înnecată-n strălucire,
Și, printre suliți lungi și-steaguri rupte,
Cântați moșiei imnuri de iubire;

Când, din chilia lor, arhipăstorii
Călăuzeau pe Domni pe căi cuprinse
Și binecuvântau învingătorii;

Iar în oțelul spadelor aprinse
Zări nouă, râzătoare tuturora,
Își răsfrângeau, mărețe, aurora...?

*
Proptit în coasă l-am văzut odată,
Cu pieptul gol, cu fruntea-nnourată,
Cu pletele în vânt...
Ș-alăturea de muta lui mânie
Femeia lui părea o vijelie
Cu mii de morți în fiece cuvânt
Iar un copil, plângând pe lângă mamă,
Se tot lipea de haina ei, cu teamă...

Și mai puternic l-am văzut altdată,
Privind spre-al fericiților castel,
Spre care nouri negri se arată.
Și negrii nouri el îi răscolea,
Și fulgerul din ochii lui pornea,

Iar tunetul era cuvântul urii...
El stăpânea puterile naturii,
Cu sufletul său larg și răzvrătit
Iar coasa lui sclipea din depărtare.
Un fulger îmblânzit,
Picat din cer la asprele-i picioare...

Ce mână a Destinului, o, frate,
Te-a aruncat pe drumul cel de pară?
Ce dor de luptă și de libertate
Te-a ridicat, la glasul dinafară?

"Așa te-am vrut, în visul meu fierbinte!
Așa am pus pe visul meu coroană!
E nendoielnic! Brațe de Romană
Te-au legănat, în cântec de morminte...

*
Pe-ntinsul țării, cine zace oare,
Acolo unde vin de-a valma norii?
Isuse! Răii sunt învingătorii
Mi-o spune glasul celui care moare
Și plânsul mamei lui, și al surorii...

Ceresc copil, venit spre mângâiere!
Tu, ce-ai murit pe cruce iertător,
De ce n-ai dat și robilor putere!
Să-și ducă fără murmur chinul lor?

"Adânc ne-nghite noaptea, fără mâne,
Și nicăiri o rază nu zărim
O, vino! Vin! Nu ne lăsa, Stăpâne,
Cu blestemul pe buze să murim...

O, vino iar în cuibul de păcate,
Să smulgi din mâni haine biciul greu.
Coboară iar și adu-ne dreptate,
Să știm, și buni și răi, de Dumnezeu!..."
.............................................................

Cel ce-a căzut în câmpul țării mele
E poate-acuma pulbere aieve;
Dar în cuprinsul mântuit de rele
Copacul vecinic urcă alte seve...

Cum crește iarăși iarba-ntinerită!
Cum cântă toate luncile în floare?!
Cum se deșteaptă firea-nveselită,
Și râde soarele a sărbătoare!

Iar, plugul se înfige-n brazdă iară,
Pe drumul tras de boul cel cuminte
Și-n urmă vine doina seculară,
Cu mai puține lacrimi ca-nainte...

O, ne-a surâs și nouă mila sorții!
Cum să cobor pe negre, triste căi?
Eu cel dintăi să mor!
Eu cel dintăi Să duc solia sfântă-n lumea morții!

Dormiți de-acum în pace, umbre sfinte,
Voi cei mai buni, voi cei mai dragi ai lumii
Voi ce-ați căzut la pieptul cald al mumii
Și n-ați avut nici cruce pe morminte!

Ah, cum să vă-ncălzesc la sânu-mi, cete?
Cum să v-arăt ce e la vatra voastră!
Duios răsună cântece încete,
De la Carpați, la Dunărea albastră...

Priviți! Priviți, cum râde tot pământul!
Palate și bordeie se-nfrățesc
Cu florile ce vi le-a dat mormântul
Nepoții voștri azi se-mpodobesc...

Iubire, tu, a lumilor coroană
Tu, vecinica, dumnezeiască floare!
Cât plâns, cât zbucium; câtă sângerare,
Pân-să răsari în inima umană!

Căci astfel este scris în cartea sorții:
De la întâiul leagăn la morminte,
Să treacă lutul prin durerea morții,
Iar sufletul să meargă înainte.

de Panait Cerna
(Convorbiri literare,nr. 1, 1909)

Decebal către popor

 

Decebal către popor

Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.

Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!

Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!

 

 

 

Dar nestrămutaţi strămoşii
Tot cu arma-n mâini au stat:
Au văzut şi munţi de oase,
Şi de sânge râuri roşii,
Dar din ţara lor nu-i scoase
Nici potop şi nici furtună.
Graiul lor de voie bună
Nu l-au dat!
Astăzi stăm şi noi la pândă,
Graiul vechi să-l apărăm;
Dar pe-ascuns duşmanii cată
Să ni-l fure, să ni-l vândă.
Dacă-n vreme tulburată
Nu ne-am dat noi graiul ţării,
Azi, în ziua deşteptării,
Cum să-l dăm?
Repezi trec cu vifor anii,
Ispitind puterea ta,
Neam român! Cu ură mare
Vor căta mereu duşmanii
Graiului român pierzare;
Dar să piară ei cu toţii:
Nu l-am dat, şi nici nepoţii
Nu-l vor da!
George Cosbuc

~Angelica and Sexby~ I Ache For You

Stand By Me | Playing For Change | Song Around the World

“Sunt tristi doar cei care inteleg”
proverb arab

· Cel care gandeste altfel decat mine nu ma jigneste ,ma completeaza!
(Antoine de Saint- Exupery)

Inteleptul si Impăratul

Zice-se că în vremurile de demult trăia un împărat orgolios nevoie mare. Se credea cel mai puternic si mai destept om din lume si se mânia nespus numai la gândul că ar putea exista cineva mai grozav ca el.

Si iată că, din gură în gură, ajunse zvon la urechile lui că pe undeva vietuia un întelept foarte ager. Impăratul, vrând sa se descotoroseasca de el, porunci ca înteleptul sa fie grabnic întemnitat si judecat pentru o pricină scornită. Fără să zăbovească prea mult, judecătorii l-au condamnat pe întelept la moarte. Adus în fata tronului, împăratul i-a spus trufas:
- Alege-ti singur moartea. Vei fi spânzurat, ori doresti să ti se taie capul?
- Nu doresc nici una nici alta, zise înteleptul, dar n-am încotro. Totusi, mărite împărate - continuă el - as vrea sa-mi împlinesti, asa se obisnuieste, o ultimă dorintă: să-mi aleg singur moartea. Voi rosti câteva cuvinte. Dacă le vei considera drept un adevăr, atunci să mi se taie capul; dacă, dimpotrivă, vei găsi că cele spuse exprimă un neadevăr, atunci să poruncesti moartea prin streang.
- Mă învoiesc! - zise îndată împăratul, vrând să arate celor din jur că stie să respecte ultima dorintă a condamnatului.

Iar condamnatul a rostit nu mai mult de trei cuvinte si ... a scăpat cu viată! Care au fost cuvintele salvatoare?

  Răspuns

Cuvintele salvatoare au fost: " Voi muri spânzurat! " Potrivit întelegerii, împăratul a fost pus în imposibilitate să-l omoare pe întelept si iată de ce:

Invoiala era ca, în cazul când spune un adevăr, înteleptul sa fie decapitat, iar dacă spune un neadevăr, să fie spânzurat. Există două alternative:

1. Impăratul să considere drept adevăr spusele condamnatului. Ar urma deci să-l decapiteze. Decapitându-l însă, afirmatia "Voi muri spânzurat" devine un neadevăr.
2. Impăratul să considere drept adevăr spusele condamnatului drept un neadevăr. In acest caz, potrivit învoielii, înteleptul trebuia spânzurat, spusele sale se adeveresc si, în aceasta alternativă, urmează să fie ucis prin tăierea capului!

·Chiar daca nu te ocupi de politica ,politica se ocupa de tine!
(Charles de Montalembert)

· Nu exista persoana mai puternica decat omul care e modest cand ajunge bogat.
(Michel de Montagne)

"Copiii voştri nu sunt copiii voştri
Ei sunt fiii şi fiicele dorului de viaţă
de ea însăşi îndrăgostită
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri"
Khalil Gibran

mattafix angel on my shoulder www.0daymusic.org

Ferice de cel cãruia Tu îi închizi toate căile,

mai putin calea dãruirii totale de sine.

Ganduri crestine la ursi

Intr-o zi umbla un om prin padure. La un moment dat se intalneste cu ursul.
Omul nostru se pune in genunchi si spune:
- Doamne Dumnezeule, te rog da ganduri crestine acestui urs!
Deodata i se indeplineste dorinta:
Omul priveste uimit cum ursul se pune in genunchi si spune:
- Binecuvanteaza Doamne aceasta masa...

 

Sophie B. Hawkins - Right Beside You

Istorie se cheama ceea ce s-a intamplat cu adevarat, nu ceea ce am vrea sa se fi intamplat. – Nicolae Iorga

Un fapt e numai atunci istorie cind nici una din radacinile lui nu mai atinge prezentul – Nicolae Iorga

Popoarele agrare sunt cele mai trainice in istorie. – Emil Simandan

Un tinut cu nume bizar, “Tara Luanei”, ascunde vestigii tulburatoare, necercetate de arheologi: locuinte si schituri rupestre, urme stravechi de scrieri necunoscute, incrustate in stanci

Visam de mult sa ajung in Tara Luanei, un tinut vrajit, aflat in Muntii Buzaului. Acum a sosit clipa. Din Bucuresti, in doua ore si jumatate sunt la hotarul acestei “tari” stravechi, unde fiecare varf de munte e insemnat cu misterioase inscriptii nedescifrate. Mai am doar cativa kilometri. Intre Patarlagele si Colti e un tinut pustiu, numit dealul Burdusoaia. De o parte pereti abrupti si prafosi, de alta pamant neted, cu balti murdare. Un caine slab rataceste in pustietate. Sunt singura. Ma napadesc presimtiri si imi spun ca e ceva tare straniu cu zona asta: ori ca privelistea iti da fiori, ori ceva nevazut bantuie in colb. Apas pe
acceleratie, calc cu iuteala drumul zdrobit si in cinci minute ma aflu in plin mister.

Dumitru Nica a fost profesor de istorie in satul Colti. O materie pe care a indragit-o inca din anii copilariei, cand jocurile il purtau prin paduri si pe varfuri de dealuri, pline de pesteri ciudate, cu peretii acoperiti de desene si semne bizare. Cunoaste toate vestigiile din zona: schituri rupestre, pietre cu inscriptii, locuri pline de istorie si povesti. Dar astazi are o misiune aparte. Ma insoteste pe culmea Broscarului, ca sa imi arate o piatra plina de semne, care a fost descoperita recent. O relicva istorica ce ascunde, cu siguranta, un mister. Trecem prin Fijeresti, Coltii de Jos si Calugaritele. De aici incepe urcusul pe munte. E amiaza si soarele de toamna loveste in pietre. Urcam pieptis, pe o scurtatura printre paduri. Drum greu, abrupt, dar profesorul parca zboara. Imi povesteste precipitat despre piatra pe care urmeaza sa o vad. E mare, acoperita de zeci de semne… Au venit si de la muzeul din Buzau, au venit si de la Iasi, dar nimeni n-a dezlegat enigma. I s-a spus ca ar fi mai bine sa acopere piatra la loc, cu pamant. A descoperit-o chiar el. Era prin 1997, intr-un noiembrie rece… Profesorul era la vanatoare de mistreti, pe dealul Broscarului. Frigul ii intepenea picioarele. Statea chiar sus, pe culme, un loc cu padure nu prea deasa, de pini. “Ce sa va spun? Am inceput sa imi frec talpile de pamant, ca sa ma incalzesc”, povesteste profesorul.
Piatra scrisa de pe culmea Broscaru

“Si cand colo, vad pe o piatra, in fata mea, doua linii lungi, paralele. M-am gandit eu ca nu puteau fi facute de natura. Apoi, cand ma uit mai bine, sub talpile mele era o alta piatra, acoperita cu muschi si pamant, dar pe care se vedeau sapate niste stele. De atunci am fost de zeci de ori la piatra asta. I-am anuntat si pe cei de la muzeu. Am sapat in jurul ei si am dezvelit o suprafata cam de doi metri pe un metru, dar nu i-am dat inca de “radacini”. E plina de semne pe toate fetele.”
De la o vreme, urcam prin padure, pe cararile facute de mistreti. “Aci e un culcus de scroafa cu purcei”, imi arata profesorul. “Acolo jos e scaldatoarea lor. Scurmaturile astea le fac cand cauta radacini si oua de carabus”. Apoi profesorul se opreste, intinde mana si imi spune soptit, aratandu-mi luminisul care se iveste printre copaci: “Uite-o!”. Broscarul nu e o culme ascutita, cum sunt toate varfurile care il inconjoara, ci un platou, parca anume netezit de mana omului. Acolo e piatra. O bucata de stanca masiva, care de departe pare un organ urias al pamantului, o inima ciuntita, ingropata intre frunze uscate. “Vedeti, mai la vale se mai zareste cate un prun”, imi spune profesorul. “Aci erau livezi, nu paduri”. Nu-mi pot desprinde privirile de pe piatra, ca sa privesc imprejur. De departe, inima ei cenusie parca pulseaza. Si padurea pare sa respire odata cu ea, si pamantul. Profesorul mi-o ia inainte. Curata piatra de frunze si pamant, sufla prin santurile lasate de semne, ca sa le faca vizibile. Ma apropii incet, incercand sa-mi aliniez respiratia la suflul acelui loc. Semnele de pe piatra sunt haotice. Nici o ordine: nici verticala, nici orizontala, nici serpuita, nici circulara, numai semne aruncate peste tot.

Scriere sau harta stelara?

Nu vad nici o litera cunoscuta, din nici un alfabet care sa fi fost folosit pe teritoriul tarii noastre sau pe la vecini. Doar stele alcatuite din linii intretaiate, jumatati de stele, cruci marginite de patrate si dreptunghiuri, multe simboluri solare, semne de tipul rabojului, linii care se intretaie si se frang, spice sau braduti… Unele imi par vag familiare, parca le mai vazusem pe diverse obiecte, intre semnele scrierilor din Vechea Europa si intre semnele de pe tablitele de la Sinaia, altele parca seamana cu runele. Dar sunt atat de multe si de diverse, incat in prima clipa nu pot lega in minte nimic. Ca si cum mai multi copii s-ar fi asezat in jurul pietrei si ar fi inceput sa scrijeleasca fiecare pe unde a apucat, pana ce piatra s-a umplut de semne. Sa fie doar o joaca? Greu de crezut, caci piatra e in pamant de multa vreme, se vede dupa albeata ei. “Vedeti, pe partea sudica, pamantul a acoperit piatra mai mult de un metru. In multe sute de ani se depune atata pamant”, imi spune domnul Nica, citindu-mi parca gandul. Unele semne sunt grupate cate doua-trei, altele izolate, sunt semne mai mici, scrijelite mai delicat, altele mai mari si mai adancite, unele sunt incadrate in patrate sau dreptunghiuri. Lipsesc liniile curbe, cel putin la prima vedere, fapt de inteles, caci pe piatra e destul de greu sa trasezi cercuri.
“Ei, ce ziceti?”, ma intreaba nerabdator profesorul. Imi trec prin minte doua idei. Prima, ca un asemenea haos aparent ar putea reda o harta, poate o harta a cerului. Doar intr-o astfel de harta semnele sunt imprastiate fara noima pentru cel ce nu le cunoaste rostul.

Policiorii

A doua idee este aceea ca semnele nu au fost facute toate odata, ci pe rand, la anumite ocazii. Poate ca acolo era un loc de intalnire si procesiune periodica, si de fiecare data, se insemna ceva pe piatra: o invocatie, o ruga de multumire catre Dumnezeu, vreun nume sau lucru important. Poate era un loc cu puteri tamaduitoare, iar semnele erau lasate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis, de vracii sau preotii care intermediau in procesiunile de vindecare, in numele celui bolnav. Un fel de “icoana” pagana facatoare de minuni, unde la anumite date se strangeau oameni cu nevoi si boli. Sau, cine stie, un loc sacru, unde initiatii veneau periodic si lasau insemnari pentru cei ce vor veni dupa ei, ca sa-i indrume sau sa le transmita ceva. Cand se putea intampla asta? Domnul Nica i-a intrebat pe batranii din sat daca au auzit de la batranii batranilor despre piatra asta, si nimeni nu stie nimic. Aici a fost in ultimele generatii pasune si livada si atat. Sa fie niste semne, nu tocmai de demult, simbolice, lasate de oameni care aveau un cod al lor si-si transmiteau informatii in felul acesta? Poate niste ciobani ce treceau pe acolo cu turmele? Un soi de raboj, cum era cel al plutasilor de pe Bistrita? Sau sa fie semne teribil de vechi, dinainte de inventarea alfabetelor? Greu de dat un raspuns. Sigur este ca semnele nu sunt facute in joaca, piatra a stat sub pamant, cu siguranta, sute de ani. Ma gandesc ca e uimitor cum, in ultima vreme, astfel de “documente” pretioase ies tot mai des la suprafata si cum am norocul sa aflu de ele, chiar eu… E toamna. Sunt deja trei luni de cand imi doresc sa vad aceasta piatra. Iar acum se afla in fata mea!

Chemarea

Era intr-o dimineata de sambata, la capat de iulie. Abia asteptasem sfarsitul de saptamana, pentru ca aveam mult de lucru si trebuia sa recuperez. Dar in Bucuresti era canicula, iar eu eram stapanita de o stare de agitatie, un dor de duca neclar. Stiam ca daca nu plec undeva, in zadar stau acasa, ca nu voi putea lucra. Dupa cateva ore de nehotarare, m-am urcat in masina si am plecat. Incotro sa o apuc? Era deja aproape pranzul. Dintr-o data, mi-am adus aminte ca de multa vreme doream sa vad muzeul chihlimbarului de la Colti, in judetul Buzau. Stiam ca in zona aceea sunt multe vestigii rupestre, ca locurile sunt pline de legende, ca lucruri stranii se petrec acolo, uneori, si ca la curbura Carpatilor, istoria insasi e scrisa cu un condei parca mai apasat decat in alte parti… Am ajuns dupa-amiaza, am vizitat muzeul, m-am cazat la o pensiune in sat, iar a doua zi dimineata, am pornit peste dealul Martirei, inspre paduri, pana in poiana Cozanei (ce nume de poveste!).

Insemne in piatra la Policiori

Locul mi s-a parut fabulos. Pe dealul Martirei erau pajisti cu flori de camp, incredibil de inalte, aproape cat un stat de om, printre care inotam ca printre valuri. Nu mai vazusem in viata mea asa minunatie. Era chiar ca in basme, dincolo de imaginatie. M-am intors la Colti obosita, dar fericita. A doua zi dimineata, inainte de a pleca spre Bucuresti, am schimbat cateva cuvinte cu gazda mea, doamna Viorica Nica, o femeie frumoasa si blanda, un fel de zana buna a locului. Am inteles repede ca e pasionata de istorie, la fel ca sotul ei, care a fost multa vreme profesor in sat. Din vorba in vorba, ii spun ca sunt de la “Formula AS”. In acea clipa, se lumineaza brusc si-mi spune: “Dumnezeu mi v-a scos in cale! De cateva zile tot sun la redactie, pentru ca incerc sa dau de o persoana care scrie in ultimul timp la revista. Am sunat incontinuu, dar mi s-a spus ca e plecata din tara si sa-i trimit un e-mail. Am vrea sa vina sa scrie si despre locurile de-aici. Cum o cheama, Doamne? A scris acum, de curand, despre Corbii de Piatra din Arges…”. Trec cateva secunde ce ne apasa greu pe amandoua. “Eu sunt”, ii raspund cu respiratia taiata. Doamna Nica se albeste brusc la fata si mainile incep sa-i tremure. Imi spune, cu glas din ce in ce mai stins: “V-am chemat, doamna. V-am chemat in fiecare zi, cu gandul. Si cu inima. Nu-mi vine sa cred ca ati venit. Sotul meu a descoperit in padure o piatra scrisa, e plina de semne, trebuie sa o vedeti…”. Nu ma puteam dezmetici, ma simteam ca intr-o poveste fantastica. Incepeam sa-nteleg de ce traisem starea aceea de agitatie sambata dimineata. “Stiti, pe aci se intampla des lucruri de-astea – incearca doamna Nica sa ma linisteasca. In locurile astea oamenii mai comunica si cu puterea gandului. Zona e plina de vestigii stravechi, pline de semne ciudate, dar protejate de energii puternice. Aci e curbura Carpatilor, dar sa stiti ca nu oricine ajunge aci reuseste sa vada lucrurile de care va spun. Unii au ameteli, dureri de cap, stari de rau si se intorc din drum. Altii nu mai percep timpul cum trebuie, caci in unele locuri, timpul se dilata sau se strange, si sunt dezorientati.” Am plecat cu totul descumpanita, cu promisiunea ca ma voi intoarce cat de curand, probabil dupa doua saptamani. “Cel mai frumos e aci in octombrie”, mai spune doamna Nica, in drum spre poarta. “O sa vin mult mai repede”, i-am raspuns. Dar saptamanile au trecut ca stolurile de randunele, si de fiecare data cand imi propuneam sa revin la Colti, se ivea ceva. Am ajuns dupa trei luni. In octombrie.
Athosul romanesc

“Dati-mi voie sa afirm ca aci este un adevarat Athos romanesc”, imi spune solemn domnul Nica. “In zona Alunis-Nucu-Bozioru, pe o suprafata de doar cativa kilometri patrati, avem o multime de schituri si biserici rupestre: Alunis, grota lui Dionisie Torcatorul, Fundul Pesterii, Pestera lui Iosif, Agatonul Vechi si Agatonul Nou, Schitul Fundatura, Schitul Piatra Ingaurita, Bucataria… multe. Si multe nu mai exista.

La Calugarite, a existat o manastire, dar nu mai e, la Gavanele a existat o manastire mare de maici, apoi intre Muscelul Caramanesti si Ulmet a existat o biserica cu hramul Sfantul Dumitru, care a disparut la un cutremur… Se spune ca a fost inghitita cu totul de pamant. Iar in unele zile din an, anumiti sateni aud dangat de clopot venind din adancuri”.
“Cum de tocmai aici a luat nastere acest Athos? Ce are special acest loc?”, il intreb pe profesor, desi imi dau seama ca nu e nevoie de explicatii: se simte ca locul este foarte special si nu ar mai fi nimic de adaugat sau de lamurit. “Aci, la curbura, au existat conditii geografice prielnice pentru a se dezvolta o viata timpurie”, imi raspunde. “Zona nu este expusa intemperiilor, vanturilor, gerurilor. E un fel de microclimat ce nu cunoaste asprimea iernii. Apoi, mai tarziu, in perioada invaziilor, oamenii se ascundeau in muntii acestia si nu puteau fi gasiti de tatari si de alti invadatori. Era o zona foarte buna pentru refugiu. Si mai e ceva. Au existat in fiecare generatie batrani, buni povestitori, tarani adevarati, curati la suflet, care datorita acestei curatenii sufletesti au putut transmite din generatie in generatie lucruri foarte interesante.” “Ce fel de lucruri?”, tresar eu si ciulesc urechile. “Legende vechi de mii de ani. Aci exista o continuitate de locuire de milenii, dar arheologii nu au venit niciodata sa faca cercetari. Locurile sunt lasate in voia sortii. Multe nu sunt cunoscute nici chiar de localnici, doar fiarele padurii ajung la ele. Arheologii sapa in alte parti, la Pietroasele, Monteoru, Carlomanesti si Gheraseni, dar aci, in zona de munte, nu vin niciodata. Si nu doar ca sunt putin cunoscute, dar locurile acestea continua sa se salbaticeasca si sa se pustiasca. Au disparut sate intregi. Au fost parasite. Asa s-au pustiit Calugaritele, Magadani, Coltii de Sus, Linguresti, Lupoaia, Comarnici, Paltinu. La Matara mai sunt vreo zece locuitori… E o zona saraca, fara drumuri, unele sate nu au avut nici curent electric, tinerii au plecat, batranii au murit si au ramas in urma lor doar casele naruite si povestile… E trist ca locurile astea se salbaticesc, dar poate e si un noroc, caci in felul acesta vestigiile sunt mai protejate.”

Schitul Agatonul Nou

Pasesc alaturi de profesorul Nica, ascultandu-i fascinata povestile. Tinutul stravechi, incremenit in timp, al curburii Carpatilor se afla in fata mea. Muntii Buzaului sunt de o frumusete pe masura salbaticiei lor. Satele si oamenii poarta in ei o samanta de stravechime ce se intoarce in timp, mult inaintea crestinismului, si chiar inaintea dacilor. S-au asternut straturi peste straturi de istorie si credinta, calugarii crestini au preluat de la pustnicii daci lacasurile sfinte, iar crucile au luat locul stalpilor dacici ai nemuririi. Nu cred ca am mai vazut undeva, in tara asta sau in alta tara, atat de multe cruci la margine de drum. Zeci, sute, la fiecare kilometru sau chiar mai des, cruci de lemn, cruci de piatra, povarnite sau drepte, cu simple scrijelituri sau frumos impodobite, umbre sfinte, ce pazesc drumul si ii apara pe calatori de rele. In trecut, numarul lor era si mai mare, dar multe cruci de lemn au putrezit si nu au mai fost inlocuite. Pe atunci, trecatorii se inchinau la fiecare. Drumul de la Colti la Ruginoasa, sub lumina rasaritului, este un drum al crucilor. Trecem prin Muscelul Caramanesti, Buduie, Scaieni, Vavalucile, Fisici, pe langa Bozioru, prin Braesti, sate arhaice, cu nume de legenda, stravechi. “Buzau” stiu ca e nume dacic, “scai” si “muscel” la fel, ma intreb ce poate fi o “vavaluca”, cuvant coborat din basme cu zane si taramuri cetoase. Rasaritul soarelui printre crucile de la Vavaluci imi curata sufletul, iar drumul prin cimitirul de la Ruginoasa e o adevarata initiere, care ma ajuta sa patrund in lumea straveche a celor de demult. Aici, la Ruginoasa, sunt “Policiorii”, salasuri ascunse, pline de semne ciudate.

Semne stravechi la Ruginoasa

Policiorii sunt doua terase de piatra cocotate sus, intre stanci, care au folosit candva ca adapost. Nu e usor sa te cateri acolo. Pe o suprafata de cativa metri patrati, “podeaua” de gresie e plina de semne. Trebuie sa calc pe ele ca sa pot inainta, si simt un nod in gat pasind peste figuri ciudate, fragile, cu cine stie ce semnificatii sfinte.

Athosul romanesc

Astazi, calauza mea e Diana Gavrila, o localnica pasionata de istoria fabuloasa alaturi de care a copilarit. Inalta si zvelta, acum sta asezata in genunchi, migalind pe o foaie de hartie semnele pe care le vede pe piatra. “Sori”, braduti sau spice, compozitii bizare, care au mereu 12 sau 7 linii, ceva ce seamana cu un pom sau o ciuperca, “fulgi de zapada” cu ramificatii asimetrice, turnuri stranii cu 12 “trepte”, posibile figuri umane foarte stilizate, alcatuite dintr-un patrat, un dreptunghi in locul capului si doua dreptunghiuri in locul picioarelor, totul abstractizat si geometric. Spre deosebire de piatra de la Broscaru, la care m-a dus profesorul Nica, aici semnele par a fi mai grupate si contin si linii curbe, dar impresia generala este tot aceea de lipsa de coordonare. In plus, unele semne sunt vag figurative. Si aici au fost facute, probabil, la momente diferite. Sunt si desene mai noi, caci zarim reprezentate cateva biserici cu trei turle, una “semnata” la 1914. Si pe nelipsitii Marius, Anca, Fanel, Dana, Sanda, Gigel, care si-au scris numele peste inscriptiile stravechi, distrugandu-le. Intr-un colt se afla un desen complex, care pare sa umple un dreptunghi. “O tablita sumeriana”, imi spune Diana. O privesc cu circumspectie: “Ce sa caute o tablita sumeriana aici?” “Uitati-va mai bine: spicul din partea stanga, zig-zagul care delimiteaza desenul, semnele din interior, grupate in cadrane, adanciturile din partea de sus, toate sunt elemente care se gasesc in tablitele sumeriene.” Ma lasa fara grai si nu am cum sa o contrazic. Desi pentru mine nu prea are sens, asemanarea este intr-adevar izbitoare. Turnam apa peste desen, ca sa mai adancim contrastul. Diana copiaza desenul, cu un firesc care ma descumpaneste: ei i se pare normal sa gaseasca semne “sumeriene” printre stancile Ruginoasei. “La noi sunt semne stravechi, cam pe fiecare varf de munte. Unele sunt cu totul necunoscute, nepublicate.

Altele sunt inventariate, dar sunt considerate “de interes local” de catre autoritati. Unele au fost cercetate de un inginer, Paul Lazar Tonciulescu. Nici una nu beneficiaza de o minima protectie: ploile continua sa le macine, turistii care reusesc sa le descopere le distrug, fara nici o mustrare de constiinta.”
Imi pun aceeasi intrebare ca si la Broscaru: oare nu e o gluma? Chiar sunt semne stravechi, autentice? Obisnuita ca la orice noua descoperire care nu se incadreaza in linia “oficiala”, sa sara pe mine acuzatorii de fals, am stat si am privit indelung semnele, le-am comparat cu ce mai vazusem in alte parti si le-am facut zeci de fotografii. Multe se regasesc pe piatra de la Broscaru, care a stat in pamant sute de ani. E o legatura clara intre cele doua categorii de scrieri si probabil apartin aceleiasi epoci. Imi trece brusc prin minte ca filmele americane de aventuri, cu descoperitori de scrieri si artefacte stravechi, precum si documentarele gen “Discovery” sau “National Geographic” despre vechi civilizatii ar putea pali in fata a ceea ce am vazut eu in doar doua zile. Si asta este doar inceputul: in Tara Luanei ma mai asteapta aventuri incredibile.

Diana are ceva din taramul pe care il stapaneste: o intelepciune uimitoare, gratie exterioara si forta interioara. Si mai are ceva, un aer de basm, de zana buna dar severa, in jurul careia te astepti sa vezi roind pitici si spiridusi de padure. Ne asteapta un urcus aspru pe varful Turtudui, unde stim ca exista alta piatra scrisa.

Semne stravechi (dupa Paul Lazar Tonciulescu)

Si pentru ea, e prima data cand urca pe aceasta creasta. “Pe aici, toate varfurile ascutite se cheama Turtudui”, ma lamureste. Diana are la gat un fluier cu care alunga mistretii si ursii. Din cand in cand, in timp ce urcam, scoate din el sunete ascutite. Apoi vorbeste. Imi tine o lectie de istorie. Nu stiu cum poate vorbi in timp ce urca pieptis, printre crengile copacilor prabusiti, pe stancile afundate in frunze uscate. Fac eforturi sa nu pierd nici o vorba, caci felul in care povesteste are ceva magic. Imi spune despre schiturile rupestre, despre calugari si haiduci, despre disparitiile din muntii Buzaului si despre o misterioasa ceata albastra, despre azurul cerului la Crucea Spatarului, despre comori si cautatori de aur, despre chihlimbar si Valva Baii, despre pasarea Phoenix si despre argonauti… In rastimpuri, mai sufla in fluierisca ei, apoi o aud citand in latineste din Ovidiu, apoi povestindu-mi despre zeii sumerieni, despre Prometeu, Caucaz, Colchida, menhiri, scrieri stravechi, ape tamaduitoare… E ciudata fata asta, cu ochii ei taiati ferm, in roseata fetei, cu glasul sfatos si usor poruncitor. “O faptura din alta lume”, imi spun. Figura mitica si spirit protector al acestor locuri.

Tara Luanei

“Suntem in Tara Luanei”, imi spune Diana dupa ce mai sufla o data in fluierul argintiu. “Batranii de demult povesteau ca Luana era un rege batran, un mare intelept, o fiinta atotputernica.” “Un barbat?” intreb mirata.
“Da, un barbat. Exista si o varianta in care Luana era o fata frumoasa, o sa v-o spun si pe aceea. Asadar, regele Luana pazea portile unei cetati puternice, cu ziduri pana la cer. Aceasta cetate era luminata zi si noapte de un soare ce stralucea aidoma astrului zilei. Cei din cetate erau puternici, drepti si netematori. Atunci cand erau raniti in razboaie, Luana ii tamaduia cu apele vii si moarte din Valea Izvoarelor. Multi ani fericiti au trait ei, pana au venit vrajmasi in care de foc si au doborat soarele Luanei. Mare prapad s-a intamplat atunci pe pamant.” Felul in care povesteste Diana arata limpede ca e vorba de o repetare fidela a unei povesti stravechi. “Pamantul s-a cutremurat din incheieturi”, continua ea oarecum mecanic, ca si cum ar vorbi in transa, “iar locul cetatii a fost ars pana la jumatate de metru adancime si nu a mai fost calcat multa vreme, nici de picior de animal salbatic, nici de picior de om, nici pasarile cerului nu au mai zburat pe deasupra.” Brusc, Diana pare ca se trezeste din poveste si trece la alt ton: “Eu cred ca apele tamaduitoare sunt cele de la Fisici, unde pe vremea comunistilor erau bai curative. Povestea regelui Luana este evident legata de un cult al soarelui, foarte vechi, si asa se explica si multimea de simboluri solare de pe pietre – stele, sori, cruci. Iar doborarea soarelui ar putea simboliza trecerea de la o credinta la alta, de la religia solara la crestinism. In cealalta varianta, Luana era o fata foarte frumoasa, venita din cer intr-un car de foc. S-a indragostit de un locuitor de aici si a ramas in locurile astea. I-a invatat pe oameni scrisul, cititul, medicina, si le vindeca bolile cu apa vie si apa moarta.

Dar fostul ei iubit a descoperit unde se afla si a pornit razboi impotriva localnicilor. Luana i-a invatat sa se ascunda in stanca, deoarece numai acolo vor scapa de trambele de foc aruncate de dusmani. Asa se explica multimea de asezari rupestre in zona Carpatilor de curbura, in special la Colti-Bozioru.” “Se stie in ce zona s-au intamplat toate astea?” “Da, cum sa nu… E vorba de platoul Martirei…” Platoul Martirei! Locul fabulos in care inotasem prin flori de camp, in calatoria facuta in vara. Iar stancile in care s-au ascuns oamenii ca sa scape de trambele de foc sunt stancile din poiana Cozanei! Acolo, la Fundul Pesterii, vazusem pe pereti desenate multime de pumnale, varfuri de sageata si de lance orientate cu varful in sus, intre care erau figurate zeci de linii. Profesorul Vasile Boroneant spune ca sunt pumnale de tip akinakes, tipice perioadei sec. VI-IV inainte de Hristos. Imaginea este impresionanta, si parca ilustreaza, intr-adevar, un atac, un razboi, poate chiar trambe de foc.

“Tablita” de la Policiori

Povestea soarelui este cu adevarat stranie, si ar putea sugera existenta unei surse de energie care presupunea o tehnologie foarte avansata pentru vremea aceea. Ce sa inteleg din aceste legende? Ca in aceasta regiune cu energii ciudate s-au stabilit, candva, niste fiinte venite poate din alte lumi, posesoare ale unor tehnologii inaintate? Stratul de arsura a fost confirmat de unii cercetatori, dar nicaieri nu s-au facut sapaturi arheologice. De altfel, Fundul Pesterii este incadrat in Lista Monumentelor cu datarea in sec. XVI-XIX! In plus, se vorbeste ca in zona sunt zacaminte de uraniu, care au fost exploatate in secret pe vremea comunistilor, deci regiunea e radioactiva… “Sumerienii aveau 12 zei-regi”, ma lamureste fata. “Cand intre ei se nastea un alt zeu, cel mai batran trebuia sa plece. Iar Luana e atestat, a fost unul dintre regii Sumerului, prediluvian, al treilea la numar. De altfel, numele acesta e strain de noi, nimeni nu il poarta, el apare doar in legenda”. O las sa continue, dar pentru mine e parca prea mult. Am patruns dintr-o data intr-o lume fantastica, dar care e pe jumatate aievea: “tablita” sumeriana de la Policiori, scrierile ciudate de pe Broscaru, povestea regelui Luana, carele si trambele de foc, florile uriase de pe dealul Martirei…

Inscriptia de pe Turtudui

Linistea de pe Turtudui e tot mai stranie. Diana povesteste, povesteste, iar cand ajungem sus, se opreste brusc. Privelistea iti taie respiratia. Si nu doar pentru o clipa. Este atat de ciudata atmosfera, incat ma tem ca daca as respira, s-ar isca cine stie ce grozavie din senin. “Ma gandesc la disparitiile acelea din poiana Cozanei, de la Tiharia, deasupra Fundului Pesterii, unde pe vremuri domnea Luana si a avut loc atacul acela”, imi spune Diana dupa cateva clipe de pauza. “Stiti, acolo au disparut in anii ’80 doi baieti. Doi frati. Au disparut, pur si simplu, si nu au mai aparut niciodata! Te apuca racorile. Daca disparem si noi? Eu ca eu, da numa dumneavoastra sa nu dispareti, ca nu stiu cum mai dau eu fata cu domnul Nica!”, spune fara urma de zambet pe chip. “Nu-i de gluma!”

Ne apucam sa cautam inscriptia. Sunt zeci de colti stancosi, si pe oricare dintre ei s-ar putea gasi scrierea cautata. O luam in directii diferite, in timp ce Diana isi reia firul vorbirii. O aud departandu-se, vorbind tare, ca si cum s-ar teme de ceturile albastre sau de intensitatea azurului, care, zic unii, poate favoriza teleportarea. La un moment dat, tace brusc. Trec minute lungi si nu o mai aud. O caut printre pietre, ma duc in directia in care a mers si ea, o strig pe nume. Nu primesc nici un raspuns. De jur-imprejur, doar eternitate. Pentru o clipa, am sentimentul ca am pasit in alt taram. E o liniste absoluta, iar faptul ca nu o aud pe fata vorbind ma nelinisteste. “A disparut Diana”, imi zic, pe jumatate amuzata, pe jumatate ingrijorata. Reiau cautarile si o gasesc asezata pe jos, langa o piatra inalta, frumos fasonata, doborata la pamant. Sta si copiaza intr-un caiet inscriptia. Rasuflu usurata. Arunc o privire pe scriere si decretez scurt: “sunt chirilice”. “Nu sunt chirilice”, raspunde ea calma si absorbita. “E o scriere autohtona. Par a fi chirilice, dar sunt si semne care nu exista in alfabetul chirilic. De fapt, alfabetul chirilic deriva dintr-un alfabet de-al nostru, autohton.” “Pi Pascul”, citeste repede, pe primul rand. Apoi, sacadat, pe litere: “e-s-t-h-a-i-r-a-t-u d-o-g-a-v-b-u-i-l-i. Ce o fi insemnand?”

Ma uit uimita la fata asta care are doi copii, pazeste vacile si trudeste pamantul, dar citeaza in latineste din Ovidiu si, desi are doar studii medii, ar putea in orice moment sa-si dea un doctorat in “luanologie”, fiindca stie absolut tot ce s-a scris vreodata despre toate schiturile, bisericile, asezarile si intamplarile din Tara Luanei. Multe le-a invatat de la sotii Nica, multe le-a citit in carti, altele le-a vazut la fata locului si a inteles singura legaturile dintre lucruri. Fara computer, fara internet, fara posibilitati. Doar din pasiune. O intreb cum a patruns in lumea asta, a basmului, care se impleteste cu istoria. “Am ramas orfana de tata de mica, si mama s-a chinuit sa ma creasca singura, cum a putut. Ea era tare mare iubitoare de istorie si citea mereu. Seara imi spunea povesti. Niciodata nu ma saturam, o puneam sa mi le repete iar si iar… Mama a facut ca lumea in care am crescut sa mi se para de basm. Cand ma uitam pe fereastra, la marginea padurii, se vedeau saivanele, ca niste casute mici, crescute din pamant. Mama spunea ca alea sunt casele piticilor, si ca acolo este taramul lor. Cand mergea dupa lemne in padure, ma punea sa stau ascunsa sub frunze, ca sa nu-i trezesc pe pitici. Asa am crescut, cu povesti, iar cand am ajuns mare, nu mi-a fost usor sa ma infrunt cu realitatea. Mama a murit, dar am ramas de la ea cu pasiunea pentru istorie si cu bucuria povestilor.”

Epilog

Plec de la Colti inainte de rasarit. Luna e inca sus. Ies din sat si intru pe drumul pustiu de pe dealul Burdusoaia. Norii se zvarcolesc deasupra pamantului sarac, lipsit de vegetatie. Trec minute lungi, drumul spart se curbeaza pe langa stanci, se intoarce, se incovoaie, colbul lui imi invaluie masina. Sunt singura, intre bezna si lumina, la hotarul dintre Tara Luanei si lume. Cainele costeliv e tot acolo, in baltile murdare. Privelistea pare ca se repeta la nesfarsit, la fiecare cotitura. Imi pare ca trece o vesnicie. Nu mai stiu pe ce lume sunt, pe lumea mea, sau in lumea patriarhului Luana. Imi trec prin fata ochilor chipuri de pustnici daci garbovi, aplecati deasupra pietrelor pe care migalesc scrieri ciudate, si vavalucile, poate fiinte de abur ce canta suierat prin vai, si aud dangat de clopote venind din adancuri… Se zaresc, in sfarsit, primele case. Trec podul si cotesc la stanga, spre Cislau. Dintr-o data, imi dau seama ca e lumina: a rasarit soarele.

http://www.2012en.ro/?p=3256

INCREDERE

Se spune ca era o data un desert…nisip cat vedeai cu ochii…liniste infiorata doar de respiratia vantului, aducand de departe zvon de voci, pasi…vise pe care se grabea sa le spulbere.
Undeva, cazut din linia orizontului, zacea un om. Daca ne-am fi apropiat ne-am fi dat seama cu greu ca nu era doar o duna, desi nisipul aproape ca il acoperise cu totul, setea ii uscase pielea si ochii…viata ii statea atarnata de un fir subtire de aer care ii mai tinea celulele oprindu-le sa se risipeasca…
Era un calator ratacit, strain de locurile acelea, care simtise aprig gustul propriei nesabuinte si semetii caci facuse prinsoare cu un altul ca el poate traversa desertul fara harta si fara provizii. Era om mandru si semetit, dar desertul era si mai mandru iar lectia pe care i-o oferea era cat pe ce sa il coste viata.
Providenta i-a trimis totusi salvare printr-o faptura uscativa si inteleptita de multele calatorii prin desert.
Calare pe o camila ,beduinul trecu prin apropierea omului mai-mai sa il calce. Se opri si se dadu jos de pe animalul sau credincios adresandu-i-se:
-Crezi ca mai traieste? Pare mort! Voia lui Allah a fost asa! Fie Numele lui Allah Binecuvantat! mai zise el dand sa plece…cand, vazu ca animalul sau credincios se duce catre silueta cazuta si o impinge cu botul.
Beduinul se apropie si mai tare de cel cazut si abia atunci, vazu cum viata inca se mai zbate in el. Lua repede din spinarea camilei apa proaspata si o bucata de tesatura moale ,cu care ii umezi usor buzele omului, ajutandu-l sa isi recapate suflarea.

Omul isi reveni incetisor, incepu sa bea si cateva picaturi de apa simtind din nou cum trupul se intoarce in matca sa.
Beduinul ii cerceta toate ranile si il ajuta sa se ridice…ii dadu chiar si alte haine care sa il apere de arsita desertului si de nisipul cel taios.
-Ai plecat la drum prin desert cam nepregatit, straine…dar nu e nimic, restul de drum il vom face impreuna, zise el cu multa caldura in glas….Vedeti voi…caldura desertului nu ii uscase inima acestui om, ba dimpotriva i-o deschisese ca pe o oaza iubitoare si primitoare de oaspeti osteniti
Doar ca atunci cand beduinul cel omenos se intoarse cu spatele, calatorul se ridica brusc si se urca pe camila, plecand si lasand in urma un nor de praf aspru si o mare si indreptatita nedumerire.
Beduinul striga in urma calatorului:
-Drum bun, calatorule, nu imi pare rau de mine, ca eu stiu firea desertului si in cateva ore voi ajunge acasa, nici de camila si ce purta ea, nu imi pasa ,ca am sute de camile si multe avutii, dar imi pare rau ca m-ai jefuit de INCREDERE. De acum. daca voi vedea un om cazut voi pregeta pentru o clipa, amintindu-mi cum ai plecat tu, dar fii pe pace ca il voi ajuta si pe acela. Imi va trebui ceva vreme sa cladesc la loc ce ai stricat tu, dar ma voi ruga sa ajungi cu bine unde iti doresti si mai ales ma voi ruga ca Allah sa iti schimbe inima si sa te lumineze!
-Mergi in pace!
Povestea de astazi e una simpla.
Va doresc sa fiti asemenea beduinului si sa puteti gasi puterea de a va apleca cu iubire asupra oricarui suflet ce va este scos de Dumnezeu in cale, indiferent daca acela inca mai fura increderea celor din jur. Si mai ales ,va doresc sa aveti puterea sa va rugati pentru acesta, indiferent ce oglindeste el spre lume. Prin rugaciunea voastra ,va gasi drumul spre casa si nici voi nu va veti rataci.
Rugati-va pentru calatorul cazut in desert si pentru desert…
Rugati-va ca rugaciunea voastra sa nu fie niciodata in desert…