INCREDERE

Se spune ca era o data un desert…nisip cat vedeai cu ochii…liniste infiorata doar de respiratia vantului, aducand de departe zvon de voci, pasi…vise pe care se grabea sa le spulbere.
Undeva, cazut din linia orizontului, zacea un om. Daca ne-am fi apropiat ne-am fi dat seama cu greu ca nu era doar o duna, desi nisipul aproape ca il acoperise cu totul, setea ii uscase pielea si ochii…viata ii statea atarnata de un fir subtire de aer care ii mai tinea celulele oprindu-le sa se risipeasca…
Era un calator ratacit, strain de locurile acelea, care simtise aprig gustul propriei nesabuinte si semetii caci facuse prinsoare cu un altul ca el poate traversa desertul fara harta si fara provizii. Era om mandru si semetit, dar desertul era si mai mandru iar lectia pe care i-o oferea era cat pe ce sa il coste viata.
Providenta i-a trimis totusi salvare printr-o faptura uscativa si inteleptita de multele calatorii prin desert.
Calare pe o camila ,beduinul trecu prin apropierea omului mai-mai sa il calce. Se opri si se dadu jos de pe animalul sau credincios adresandu-i-se:
-Crezi ca mai traieste? Pare mort! Voia lui Allah a fost asa! Fie Numele lui Allah Binecuvantat! mai zise el dand sa plece…cand, vazu ca animalul sau credincios se duce catre silueta cazuta si o impinge cu botul.
Beduinul se apropie si mai tare de cel cazut si abia atunci, vazu cum viata inca se mai zbate in el. Lua repede din spinarea camilei apa proaspata si o bucata de tesatura moale ,cu care ii umezi usor buzele omului, ajutandu-l sa isi recapate suflarea.

Omul isi reveni incetisor, incepu sa bea si cateva picaturi de apa simtind din nou cum trupul se intoarce in matca sa.
Beduinul ii cerceta toate ranile si il ajuta sa se ridice…ii dadu chiar si alte haine care sa il apere de arsita desertului si de nisipul cel taios.
-Ai plecat la drum prin desert cam nepregatit, straine…dar nu e nimic, restul de drum il vom face impreuna, zise el cu multa caldura in glas….Vedeti voi…caldura desertului nu ii uscase inima acestui om, ba dimpotriva i-o deschisese ca pe o oaza iubitoare si primitoare de oaspeti osteniti
Doar ca atunci cand beduinul cel omenos se intoarse cu spatele, calatorul se ridica brusc si se urca pe camila, plecand si lasand in urma un nor de praf aspru si o mare si indreptatita nedumerire.
Beduinul striga in urma calatorului:
-Drum bun, calatorule, nu imi pare rau de mine, ca eu stiu firea desertului si in cateva ore voi ajunge acasa, nici de camila si ce purta ea, nu imi pasa ,ca am sute de camile si multe avutii, dar imi pare rau ca m-ai jefuit de INCREDERE. De acum. daca voi vedea un om cazut voi pregeta pentru o clipa, amintindu-mi cum ai plecat tu, dar fii pe pace ca il voi ajuta si pe acela. Imi va trebui ceva vreme sa cladesc la loc ce ai stricat tu, dar ma voi ruga sa ajungi cu bine unde iti doresti si mai ales ma voi ruga ca Allah sa iti schimbe inima si sa te lumineze!
-Mergi in pace!
Povestea de astazi e una simpla.
Va doresc sa fiti asemenea beduinului si sa puteti gasi puterea de a va apleca cu iubire asupra oricarui suflet ce va este scos de Dumnezeu in cale, indiferent daca acela inca mai fura increderea celor din jur. Si mai ales ,va doresc sa aveti puterea sa va rugati pentru acesta, indiferent ce oglindeste el spre lume. Prin rugaciunea voastra ,va gasi drumul spre casa si nici voi nu va veti rataci.
Rugati-va pentru calatorul cazut in desert si pentru desert…
Rugati-va ca rugaciunea voastra sa nu fie niciodata in desert…